Tramvaiul bucurestean
De la Publicitate Enciclopedica
Cuprins |
Cateva cuvinte
La început n-a fost decât un vagon galben tras de doi cai. În România, în Regatul României, prima oară a circulat pe Calea Moşilor, semănând panică printre trecătorii care se holbau la arătarea nemaivăzută: un fel de tren gonind pe nişte şine îngropate în asfalt.
Trenul ciudat avea bănci din catifea roşie şi un nume pompos: „The Bucharest Tramway“. Era 1872, iarna. În Transilvania, aflată sub stăpânire maghiară, oamenii văzuseră deja de trei ani minunea.
În Regat, începutul a fost cu peripeţii: în 1871 s-a înfiinţat Societatea Română de Tramvaie, care, ca şi Constituţia Regatului, era de inspiraţie belgiană, ba avea chiar şi capital majoritar belgian. SRT a obţinut de la primărie dreptul de a umple Capitala de „drumuri de fier americane“. Numele vorbeşte de la sine despre istoria vagoanelor bazate pe puterea cailor: revoluţia tramvaielor a început peste Ocean. Tramvaiele conduceau lumea.
În 1890, în Capitală, a mai apărut o societate care a cerut dreptul de a exploata „drumurile de fier“. Tot cu capital majoritar din Ţările de Jos. Tramvaiele trase de cai mureau, fără lacrimi, sub presiunea celor acţionate mecanic, cu abur, aer comprimat, şi a celor electrice.
Moşnegii care încurcă
Prima linie pentru tramvaie electrice din România a apărut în 1894. Avea numărul 14 şi era lungă, de la Grozăveşti până foarte departe, la Obor. Traseul era prin centru, pe la Universitate. Ducea şi aducea chefliii de la „Mon Jardin“. De atunci, tramvaiele au dus şi au adus iubiţii la întâlniri, proletarii la casele lor. S-au degradat continuu, ajungând ca nişte moşnegi ai traficului, înjuraţi de claxoanele şoferilor grăbiţi. Istoria lor romantică a rămas doar în paginile îngălbenite de timp ale ziarelor şi cărţilor. Doar în memoria bătrânilor care au văzut multe minuni prin monoclu.
„Afacerea tramvaielor“ a zguduit România antebelică
Începând cu 1909 s-a derulat unul dintre cele mai mari scandaluri din România antebelică. Premierul Ion I.C. Brătianu l-a instalat în funcţia de primar al Bucureştiului pe fratele său, Vintilă. Acesta era şi deputat şi a iniţiat o lege care viza înfiinţarea unei societăţi de exploatare a tramvaielor din Capitală. A rezultat un scandal financiar imens, care, timp de doi ani, a fost obiectul disputelor permanente dintre liberali şi conservatori (principalele forţe politice ale momentului). Conservatorii îi acuzau pe liberali de corupţie, ceilalţi replicau acid, arătând cu degetul afacerile dubioase ale conservatorilor, cum ar fi cele derulate prin Banca Agricolă. Circul nu diferea fundamental de „afacerile“ din ziua de azi.
Modernizarea liniilor de tramvai din Bucureşti s-a făcut, dar tot preferenţial, pentru o clientelă politică, tot cu scandal, tot în dispreţul taxelor plătite de cetăţeni.
ISTORIC
Mari tramvaie în „Micul Paris“
1872 - apariţia primului tramvai tras de cai;
1894 - inaugurarea primei linii pentru tramvaiele electrice;
1913 - achiziţionarea de tramvaie marca Simmering-Vienna, cu o carieră de 70 de ani;
1951 - pe străzi iese „Festival“, primul vagon de mare capacitate de producţie 100% românească.
TEATRU COMUNITAR
Trenul ciudat, muza domnului Popescu
„Arta Popescu“ a fost declarată oficial, în anul 2000, „cartea de poezie a deceniului zece“. A fost un proiect grandios. Zece critici reprezentând reviste, edituri şi Muzeul Literaturii Române au jurizat. Autorul „Artei“, Cristian Popescu, nu mai avea de mult nevoie de critici pentru a-l întrona drept cel mai bun poet al ultimului deceniu din mileniul II.
N-a trăit decât 35 de ani, din 1959 până în 1995, dar a lăsat moş- tenire o operă fantastică. Opera aceasta a născut „Un tramvai numit Popescu“, un spectacol de teatru comunitar, în care scenaristul Gavriil Pinte a amestecat elemente din poezia antumă şi postumă a lui Cristian Popescu, în special din „Arta Popescu“. „Un tramvai...“ a fost o producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, în colaborare cu ArCuB - Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti. O producţ ie sprijinită de RATB, care a avut premiera pe 14 noiembrie 2004. Spectacolul parafraza celebrul titlu al piesei lui Tennessee Williams - „Un tramvai numit dorinţă“.
Tramvaiul poetului Cristian Popescu respiră liric, condus de versuri minunate „ca un gândac într-un săculeţ de zahăr“. Din tramvaiul numit Popescu se văd vitrine în care „hainele nu se şifonează, nu se murdăresc şi nu rămân mici pe manechinele copii“. În tramvaiul numit Popescu, orice călător străbate „o ţară tristă, în care mai toţi oamenii erau condamnaţ i la crâşmă pe viaţă“.
A dus la apariţia lui CTP
Poetul Cristian Popescu s-a ghidat după un vis special, moştenit de la mamă: „Toată viaţa mi-am dorit să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai două’şase ca să-mi plimb duminica Familia Popescu cu el şi să ne vadă toţi vecinii când vom trece prin cartier“. Cu această confesiune începe şi „Un tramvai numit Popescu“, în care poetul devine un vatman fermecat, care duce, în versuri, „o călătorie de nuntă, doamnelor şi domnilor“. Nunta cu „Arta Popescu“.
Tramvaiul numit Popescu este doar o parte din povestea spusă de această capricioasă muză pe şine, care l-a răpit, la doar 21 de ani, pe Nicolae Labiş, liderul altei generaţ ii. În ziua morţii, pe 22 decembrie 1956, Labiş vizitase „Capşa“, pentru o degustare. A vrut să ia tramvaiul spre iubită, s-a dezechilibrat, s-a prins de grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm...
Gavriil Pinte i-a fost prieten lui Cristian Popescu şi a mărturisit că obsesia poetului pentru tramvaie era profundă, autentică, pură. „Hai, bătrâne, să ne luăm un aparat de filmat şi să urcăm în tramvaie să facem poeme direct pe oameni“, obişnuia Cristian Popescu să spună.
Cam de pe atunci, la începutul anilor ’90, când aparatele de filmat erau încă un lux dintr-o lume îndepărtată, un ziarist în plină afirmare, Cristian Popescu de la „Adevă rul“, n-a mai semnat niciodată fără prenumele tatălui - Tudor. Din respect şi dragoste pentru poetul Cristian Popescu. Aşa a apărut semnătura inconfundabilă: CTP. Cristian Tudor Popescu.
DEZNĂDEJDEA
O zi din viaţa unui vatman de Rahova
Îi ştim, uneori îi înjurăm, nevinovaţi, că nu ajunge tramvaiul la timp, alteori fiindcă frânează de parcă ar transporta saci cu cartofi. Ne luăm cu altele şi nu ne gândim, aproape niciodată, cum e viaţa în cabina vatmanului. Cum se vede lumea de acolo.
Gigi Băzăreanu e vatman. În Rahova. N-are viaţă uşoară şi cel mai greu e seara, la ultima cursă. Atunci se aşterne deznădejdea. Uneori, se mai întâlneşte pe şine cu alt vatman, din alt tramvai, care vine din faţă, şi se salută cu mâna ridicată agale. Atunci e cel mai greu. „Noi facem zece curse pe zi, nu contează că e sărbătoare, că e sâmbătă, că e duminică. Diferenţa e că sâmbăta şi duminica le facem mai rar, asta e singura diferenţă. Mai rar, adică la intervale mai mari de timp, adică...“, ne povesteşte. Tramvaiele astea de azi, oribile, jegoase, nu dorm mult: de la 11.30 seara la 4.30 dimineaţa. Nea Gigi o zice oftând, de parcă i-ar fi milă de mormanul de fiare pe care-l manipulează zilnic pe traseul 32.
A fost vatman „şi pe 7, şi pe 23“. Are ani grei de meserie în spate, dar tot simte „teama asta de Ferentari, că ne înjură lumea ca la balamuc. Acum circulăm deviaţi, că a căzut un copăcel pe şine la Piaţa George Coşbuc. Au stat tramvaiele blocate un kilometru, se poate, se poate aşa ceva? Nu s-a găsit unu’ să-l ia dracului de acolo! Acum ne-a deviat pe noi şi trebuie să urlăm în tot tramvaiul, la Sebastian, că o cotim dreapta spre Ferentari“. În plus, mai e şi aglomeraţia insuportabilă din Capitală. „E haos, că s-a băgat amenzi pentru mersu’ pe linia de tramvai, da’ şoferu’ tot se bagă. Nu le mai ajunge strada... Da’, las’ că nu ne mai uităm nici noi, dăm cu clopotu’ înainte şi care pică, pică!“, avertizează el despre o posibilă conspiraţie a vatmanilor împotriva şoferilor. „Cam asta ar fi viaţa noastră în cartierul bucureştean Rahova“, încheie nea Gigi. [1]
