De la Publicitate Enciclopedica

Polifonia

Polifonia este modalitatea de creaţie muzicală pe mai multe voci, fiecare reprezentând o linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată. După o perioadă îndelungată de monodie (cântatul pe o voce), începuturile polifoniei (cântatul pe mai multe voci), în sec IX-X-XI, reprezintă un triumf al lumii sonore, cu posibilităţi de expresie nelimitate. O primă formă este “organum”: cântatul pe două voci – diafonie, vocea de bază fiind numită “cantus firmus”, iar cea suprapusă este cea “organală”. Această voce, cu timpul, devine tot mai independentă şi tot mai ornamentală şi poartă numele de „Discant“. Începând cu secolul XII se adaugă o a doua şi o a treia voce de discant, fapt care accentuează dinamica mişcării vocilor şi impune conturarea a două procedee de creaţie polifonică: Imitaţia şi Contrapunctul. Polifonia combină voci de diferite intonaţii şi cu ritm diferit, cu accente, culminări şi cadenţe care nu coincid şi care sunt dezmembrate în motive de diferite dimensiuni, deosebindu-se prin dinamică şi timbru, dar supuse unor reguli precise de sonoritate simultană, proprii fiecărui stil. Diferitele forme ale polifoniei sunt:

1. * Contrapunctul
2. * Polifonia inventivă, bazată pe imitaţie
3. * Polifonia prin divizarea unei singuri voci

Polifonia cuprinde concomitent mai multe imagini sau mai multe aspecte ale unei singure imagini. Ea îşi are originea în creaţia populară şi a capatat o dezvoltare largă şi variată în muzica cultă (Contrapunctul).

Imitaţia este procedeul prin care un motiv sau o fraza “ritmico melodică” de la o voce (proposta) se repetă la o altă voce (riposta).

Imitaţia şi contrapunctul, două tehnici de compoziţie, coexistă şi se îmbină în creaţii polifonice din ce in ce mai elaborate, astfel că perioada sec. XIV- XVII este cunoscută în muzică drept ”Epoca de Aur” a polifoniei vocale sau a contrapunctului sever (se evidenţiază prin caracter bine determinat al normelor intonaţionale şi ritmice).

Polifonia prin divizarea unei singure voci, specie a polifoniei, reprezintă cântatul pe mai multe voci, care apare în urma divizării unei melodii executate de mai mulţi cântăreţi într-o serie de variante simultane, mai mult sau mai puţin de sine stătătoare. Una din variante constituie linia principală conducătoare, iar celalalte sunt liniile secundare, acompaniatoare. Bogăţia cântecului polifonic, bazat pe diviziunea unei singure voci, este o trăsătura caracteristică a muzicii corale a popoarelor: rus, ucrainean, belorus,etc.

În paralel cu polifonismul vocal, în planul muzicii instrumentale, are loc o evoluţie în ceea ce priveşte perfecţionarea instrumentelor şi a formaţiilor orchestrale, astfel se creează premisele apariţiei unui nou stil, acela al contrapunctului liber, întrucât rigoarea contrapunctului sever nu mai corespunde enormelor posibilităţi de exprimare muzicală. Spre sfârşitul secolului XVII, un loc tot mai mare în creaţiile compozitorilor îl ocupă muzica instrumentală.... mai mult...^[1]

Sonerii polifonice

• Alege cele mai bune sonerii polifonice pentru telefonul tau, fa mobilul sa sune pe ritmul celor mai noi melodii polifonice romanesti sau straine. Alege din lista de mai sus in functie de telefonul tau soneria dorita. ... mai mult...^[2]