Moarte
De la Publicitate Enciclopedica
Bibliografie
Moartea
Moarte (mitologie)
Moartea este un fenomen care a ridicat multe semne de întrebare tuturor civilizaţiilor. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să afle ceea ce se petrece după moarte.
Moartea văzută în diferite mitologii şi religii
Egiptul Antic
În mitologia egipteană, există viaţă după moarte, dar aceasta este condiţionată doar de reunirea după deces a celor trei elemente esenţiale fiinţei umane. Aceste elemente sunt corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea). Conform legendei, zeul berbec Khnum modelează fiecare om înainte de naştere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie vitală (ka) şi suflet (ba). Ba-ul şi ka-ul sunt invizibile în timpul vieţii şi formează cu trupul un tot. După moarte însă, sufletul (ba-ul) îşi ia zborul, având înfăţişarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează în două braţe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie pe statuia mortului. Corpul, în condiţii normale se descompune. Dacă este lăsat ca acest fenomen să se întâmple, omul nu va mai beneficia de viaţă după moarte, deoarece nu mai deţine cele trei elemente esenţiale ale fiinţei. De aceea, pentru a păstra trupul, egiptenii au dezvoltat tehnica îmbălsămării mumiilor, pe care conform legendei, a folosit-o pentru prima oară Anubis pentru Osiris. Astfel, după moarte, regii, reginele, oamenii bogaţi, vizirii beneficiază de îmbălsămare, singura tehnică de a înfrunta moartea. Ei sunt îmbălsămaţi şi înfăşuraţi cu fâşii de pânză sub care se pun amulete pe care sunt scrise rugăciuni, formule magice, etc. Sunt aşezaţi în sarcofage de lemn sau din metale preţioase, cu sculpturi şi picturi, iar împreună cu ei este aşezată o parte din averea lor pe care o vor duce pe tărâmul celălalt. Sarcofagele sunt aşezate în morminte specific egiptene, cum ar fi piramidele, simboluri ale perfecţiunii şi ale înălţării înspre cer. De aceste piramide benficiau doar marii regi, cele mai mari construcţii de acest tip fiind cele ale faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos. Mortul nu rămâne în mormântul său. Zeiţa Isis sau zeul Anubis i se înfăţişează şi îl conduce înspre lumea morţilor. Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) şi este dus la Osiris pentru a fi judecat. Zeiţa Maat este cea care păzeşte balanţa sufletelor, în care este cântărită inima mortului. Pe un talger al balanţei se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă pana fermecată a zeiţei Maat, pană care nu minţea niciodată. Pentru vechii egipteni, inima era lăcaşul inteligenţei. Dacă inima era grea, însemna că ea era plină de păcate, şi era înghiţită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu şi corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viaţă eternă. Dacă balanţa rămâne în echilibru, înseamnă că inima nu a păcătuit foarte mult, de aceea Osiris acceptă să ofere viaţă veşnică mortului. Thot notează toate hotărârile acestui zeu pe tăbliţele lui, după care mortul poate să trăiască veşnic alături de Osiris.
Orientul Mijlociu
În Orientul Mijlociu exista credinţa că morţii sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. Concepţia aceasta nu este prezentă însă şi în epopeea lui Ghilgameş, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu, prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup şi suflet. Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a fiinţei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perşi nu îşi îngropau morţii şi nici nu îi incinerau, deoarece pentru ei focul şi pământul erau elemente sacre şi nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morţii erau duşi în aşa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta sufletului uman era hotărâtă de faptele făcute în timpul vieţii. Oamenii răi sunt sfâşiaţi în întregime de demoni, conform profeţiilor lui Zarathustra. Se spune că demonul Vizareşa se arată în zorii celei de-a treia nopţi şi duce sufletul legat al omului rău la demoni. Sufletele celor drepţi sunt duse de Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de Raşnaw. Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de Ahura Mazda şi de zeii Amesha Spentas, în Casa Cântecului.
Religia islamică
În Coran se spune că "fiecare suflet va gusta moartea" şi că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorţeală ("sakra"), pe care nu o poţi învinge. Odată ce un om este mort şi îngropat, perioada până la înviere i se va părea scurtă. Înaintea morţii, este necesar ca o rudă sau un prieten să stea de veghe la creştetul muribundului şi să îi repete: "Nu există alt zeu în afară de Allah", până când muribundul va începe să repete aceste cuvinte. Motivul acestui ritual este că, atunci când mortul este îngropat, va fi vizitat de doi mesageri ai lui Allah, cu chipuri înspăimântătoare, Nakir şi Munkar, care îl vor întreba cine este zeul lui. Mortul va trebui să răspundă "Nu există alt zeu în afară de Allah" pentru a fi lăsat în pace până la înviere. Ca şi la persani, moartea înseamnă o despărţire a sufletului de trup. Se spune că atunci când un om este pe moarte el îl vede pe Azrial, îngerul morţii, care îi trage sufletul afară din trup, prin gură, fără greutate şi fără durere, dat fiind că sufletul bun este pregătit pentru acest fenomen. Azrial va da sufletul omului altor doi îngeri albi, care îl vor duce în primul cer, cea mai joasă regiune a cerurilor. Sufletul va parcurge succesiv cele şapte ceruri, ajungând apoi alături de Allah.
Religia budistă
Religia budistă susţine faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Aşadar, pentru budişti există mai multe vieţi, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârşite de ei într-o viaţă anterioară, constituie karma ce se oglindeşte în starea materială şi virtuţile vieţii actuale. Budiştii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânţa sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârşit viaţă-moarte poartă numele "samsara".
Dacii
Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeu subpământean al vegetaţiei şi al fertilităţii. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practică incineraţia pentru morţii lor. Peste mormintele nobililor tarabostes şi ale căpeteniilor se ridicau uneori tumuli. Moartea era pentru daci şi un mod de comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci ani un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes, lui încredinţându-i-se înaintea ritualului de sacrificiu cererile, rugăminţile, problemele celorlalţi.
Galii şi celţii
Nici poporul galilor nu se temea de moarte. Diodor din Sicilia spune în lucrarea sa "Biblioteca Istorică": "Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup şi ar începe o nouă viaţă." Ca şi dacii, galii sacrifică bărbaţi când vor să afle răspunsuri la întrebări privitoare la evenimente din viitor. Îi înfig sabia în piept, deasupra diafragmei, celui destinat sacrificiului şi prorocesc ce se va întâmpla după modul în care cade victima. Druizii aveau, de asemenea, o doctrină completă în ceea ce priveşte nemurirea, aveau o morală, o viziune generală despre lume, o mitologie, ştiau rituale şi rituri funerare adecvate. Ei considerau că moartea nu este decât o strămutare şi ca viaţa continuă prin intermediul reîncarnărilor. Celţii credeau, la fel ca galii în reîncarnare. Ei considerau că din fiecare viaţă trăită de un om se învaţă câte ceva, iar în urma unei succesiuni de vieţi, sufletul atinge cunoaşterea supremă şi se întoarce la divinitate. În timpul morţii, sufletele işi petrec timpul aprofundând lecţiile învăţate în vieţile lor şi aşteaptă o următoarea viaţă în care să înveţe noi lecţii. Celţii aveau chiar o sărbătoare în care comemorau morţii. Ea avea loc la data de 1 noiembrie, prima zi a anului celtic şi îi era dedicată lui Samhain, zeul morţilor. Se credea că în acea zi, sufletele celor morţi se întorc printre cei vii, odată cu venirea serii. Ritualurile celtice de atunci includeau costumarea participanţilor şi sacrificarea animalelor prin ardere. Din această sărbătoare a evoluat mai târziu Halloween-ul.
Popoarele germanice şi scandinave
În mitologia nordică, moartea era văzută ca un eveniment tragic, prin care omul se desparte pentru totdeauna de Midgard, lumea celor vii. Zeii nordici, spre deosebire de zeii altor mitologii nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei. Aceste mere le ofereau tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Lumea morţilor nu era unitară pentru nordici aşa cum era la daci sau la celţi. Exista un tărâm în ceruri, un loc edenic pentru cei care mureau vitejeşte în lupte, de aceea nordicii urmăreau să aibă o moarte eroică. Acest loc se numea Valhalla, iar morţii erau escortaţi până aici de walkirii. Un alt tărâm era condus de zeiţa Hel, se numea Helheim şi era destinat celor răpuşi de boală sau de bătrâneţe. Mai exista un tărâm pentru cei înecaţi, era guvernat de zeiţa Ran şi se afla pe fundul oceanului.
Grecii antici
Dacă în multe culturi şi mitologii găsim o divizare a lumii în două, Paradis şi Iad, în mitologia greacă, tărâmul morţilor este unul singur, condus de zeul Hades. Era un tărâm subpământean străbătut de cinci râuri: Acheron, râul tristeţii, Cocytus, râul lamentării, Lethe, râul uitării, Phlegethon, râul focului şi Styx, râul urii. Grecii aveau aşadar o percepţie pesimistă asupra morţii. În unele legende tărâmul morţilor se divide şi apar structuri separate ca Tartar-ul, tărâmul damnaţilor şi Câmpiile Elizee, tărâmul eroilor. Lumea morţilor era bine delimitată de lumea celor vii, pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă. Acest lucru s-a realizat însă, de câteva ori prin intermediul lui Heracles, dar şi al lui Orfeu. Lumea morţilor era despărţită de cealaltă lume prin râul Styx, legătura fiind făcută printr-o barcă condusă de Charon. Grecii îngropau câteva monede împreună cu defunctul pentru a avea cu ce să îl plătească pe Charon, altfel mortul rămânea un an întreg pe mal. Câinele cu trei capete, Cerber, eriniile, spirite feminine ale răzbunării, kerele entităţi ale morţii şi ale distrugerii realizau apărarea ţinutului morţilor de intruşi. Zeul grec al morţii era Thanatos, era fratele lui Hipnos şi apărea deseori înaripat. El aparţinea generaţiei preolimpiene şi nu ţinea seama de puterile celorlalţi zei, ci îndeplinea totul după bunul plac.
Literatura elenilor nu oferă o imagine unitară a lumii de apoi. Deşi ideea existenţei sufletului sau a unei individualităţi după moarte era străină credinţelor grecilor, mişcări influenţate de traci, egipteni sau orientali cum au fost orfismul, pitagorismul şi cultul zeităţilor Demetra şi Dionis s-au bazat pe aceste concepţii, necunoscute de pildă lui Homer. Astfel, în cel de-al XI-lea cânt al Odiseei, sufletele morţilor invocate de Odiseu nu au o conştiinţă proprie, ci îşi dobândesc o anumită individualitate doar prin sângele animalelor sacrificate şi prin interpretările lui Teiresias. Pe de altă parte, Eschil în Choeforele sau Sofocle în Electra presupun că sufletele celor morţi pot fi imbunate de sacrificii, respectiv pedepsite de batjocura exercitată de cei vii. Şi sufletul lui Darius pare a duce în Perşii lui Eschil o existenţă după moarte, căci află de înfrângerea oştirilor lui Xerxes. Presocraticul Empedocle a susţinut chiar o teorie a metempsihozei (fragmentele 115, 117, 146-7 în: Hermann Diels/Walther Kranz (îngrijitori de ediţie): Die Fragmente der Vorsokratiker, vol. I, Berlin 1951).
Teoria lui Platon despre moarte
Filosoful grec Platon susţinea, probabil influenţat de orfism, că sufletul deţine imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existenţa întrupată, ceea ce noi numim viaţă însemna pentru Platon moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar această viaţă nu era începută decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană "Upanişad", se susţine astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să migreze până la o eliberare finală.
Etruscii
În mitologia etruscă, viaţa omenească se desfăşoară în douăsprezece homeomade
; după cea de-a douăsprezecea, oamenii îşi părăsesc propriul spirit, iar zeii nu le mai trimit nici un semn. Credinţele etrusce despre moarte nu au fost încă pe deplin clarificate. Din secolul al IV-lea, picturile tombale înfăţişează un Infern inspirat din mitologia greacă, dar destul de diferit faţă de acesta. Mortul călătoreşte pe lumea cealaltă pe un cal sau într-un car şi este primit de un grup de bărbaţi, probabil strămoşi ai lui. Aita, zeu identificat cu Hades şi Phersipnai, zeiţă asemănătoare Persephonei, prezidează un ospăţ în cinstea mortului. Alte picturi etrusce înfăţişează o întreagă demonologie, diferită de cea greacă. Etruscii au un personaj numit Charon, la fel ca grecii, dar care are o înfăţişare originală. El are urechile asemeni unui cal, nas încovoiat de pasăre prădătoare, dinţi şi buze înfiorătoare, gata să sfâşie victimele. El ucide oamenii şi îi conduce în Infern. Cu toate acestea, lumea morţilor la etrusci este bogată în plăceri.
Slavii
Slavii antici, păgâni, credeau că lumea lor era un copac uriaş, crengile reprezentând Paradisul, lumea zeilor, iar rădăcinile fiind lumea morţilor. În timp ce zeul Perun, guverna sub forma unui şoim lumea divină, zeul Veles, înfăţişat ca un şarpe se încolăcea în jurul rădăcinilor, păzind tărâmul celor morţi. Pentru slavi, acest tărâm nu era unul respingător, ci dimpotrivă era pitoresc şi armonios, după cum reiese din basmele slavone. Era un tărâm format din coline verzi unde trăiau multe creaturi fabuloase şi unde sufletele celor morţi păzeau turmele de vite ale lui Veles. În unele legende lumea cealaltă era peste ocean, iar acolo se credea că migrau păsările iarna. În acest caz, această lume se numea Virey sau Iriy. În fiecare an, zeul vegetaţiei, Jarilo îşi petrecea iarna acolo, întorcându-se primăvara. Uneori Veles trimitea pe pământ unele spirite ale morţilor ca mesageri. Festivalele în onoarea lor erau ţinute iarna, la sfârşitul anului şi se numeau "Velja noc", adică "Marea Noapte". Tineri numiţi "koledari" sau "vucari" se costumau în acele zile în haine lungi din lână de oaie şi purtau măşti groteşti, apoi colindau prin sate în grupuri scoţând sunete ciudate.
Aztecii
În mitologia aztecă, moartea, violenţa, sacrificiul sunt acceptate, recunoscute, necesare cererii divinităţilor. Moartea face parte din spiritualitatea poporului aztec, ea este inclusă în zodiac, alături de celelalte semne zodiacale. La azteci, ceremoniile de înmormântare sunt legate de credinţe ancestrale, fiind deosebit de complexe şi fastuoase. Ordonarea „vieţii de dincolo” se făcea respectându-se, în primul rând, categoria socială, condiţia materială a defunctului. Războinicii, bărbaţii morţi în lupte sau războaie, cei sacrificaţi în cadrul ceremoniilor religioase erau consideraţi privilegiaţi. Şi bătrânii care făcuseră parte din organizaţia care rezolva treburile obşteşti aveau parte de înmormântări fastuoase. Riturile funerare cuprindeau şi practica de a pune în mormânt obiecte de uz, pentru a-i folosi celui plecat într-o altă lume. Cei care mureau înecaţi şi femeile care mureau în urma naşterii erau înhumaţi. Incinerarea era mai răspândită şi efectuată cu mult fast. În funcţie de condiţia socială, defunctul era îmbrăcat cu veşminte bogat împodobite. Persoana decedată era aşezată în poziţie ghemuită, iar pe faţă i se punea o mască antropomorfă din jad sau piatră, pentru ca sufletul să nu iasă prin gura mortului. Cei bătrâni care făceau parte din comunitate supravegheau arderea, iar cenuşa era adunată într-o urnă şi îngropată în casa defunctului. Urnele cu rămăşiţele pământeşti ale persoanelor importante erau depuse în temple. Aztecii cunoşteau şi o metodă de îmbălsămare şi de mumificare.
Mitologia românească
Crestinarea timpurie in epoca de formare a poporului roman a impiedicat formarea unei mitologii unitare, aceste credinte vechi transformandu-se in superstitii de obicei asociate raului, sau devin sfinti, in unele cazuri. În mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea, nunta şi înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup şi se integrează cosmosului, se uneşte cu natura formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa". Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţilor tinerilor nelumiţi, adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au încheiat ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă şi cu pruncii care mor şi devin moroi pentru a-şi bântui mamele. În cazul tinerilor nelumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Iată ce spune Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război...” De aceea, de cele mai multe ori, se vârau în primejdii nebuneşte. Aceeaşi credinţă se întâlneşte şi la popoarele scandinave: divinitatea supremă a fixat de la început linia vieţii fiecărui om. Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă în plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.
Religia creştină
În tradiţia biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu este considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea invierii, si este asociata cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menţionează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau Edenul), unde merg doar cei drepţi la inviere,rascumparati prin sangele lui Iisus Hristos şi moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in existenta Iadului (Infernului) unde merg păcătoşii pentru chinuri vesnice. Soarta omului este stabilită după judecata facuta de Fiul, dupa faptele de fidelitate crestina care le-a facut cand era in viata. La catolici există Purgatoriul, un loc diferit de Rai şi Iad unde oamenii îşi pot ispăşi micile păcate după moarte. Nu exista o unanimitate universala a ceea ce presupune credinta crestina datorita influentelor credintelor locale cu radacini precrestine.
Experienţele morţii clinice
Moartea clinică este un fenomen care apare la un pacient grav rănit şi constă în oprirea temporară a contracţiilor inimii şi a respiraţiei. Oamenii care au trecut prin această etapă, apoi au revenit la viaţă, datorită reînceperii activităţii organismului, au trăit o experienţă uluitoare, iar relatările lor despre moarte sunt asemănătoare cu cele descrise în "Cartea tibetană a morţilor". În 1975, Raymond Moody publică o carte despre experienţele a sute de oameni ce au trecut prin moarte clinică, care din punct de vedere medical nu este considerată moarte propriu-zisă. Primul stadiu pe care îl parcurg aceste persoane este asemănător cu cel de părăsire a corpului, este sentimentul unei plutiri în afara trupului. Omul vede adesea scene, evenimente întâmplări din viaţa personală, dar dintr-o perspectivă diferită, ca şi cum nu ar fi decât un simplu spectator. Senzaţia aceasta este însoţită de o stare deplină de calm. Acest prim stadiu pe care mulţi dintre cei care cred în posibilitatea vieţii după moarte îl citează ca un argument în sprijinul tezei lor, s-a demonstrat în ultimii ani ca având cauze naturale; astfel de stări au fost obţinute în laborator, fără ca măcar să fie nevoie de o aparatură sofisticată, aşa cum ne indică câteva ecouri din massmedia, ca acesta: Doctors create out-of-body sensations http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/2266740.stm Wednesday, 18 September, 2002 După starea de percepţie extracorporală, unora dintre cei care trec prin moarte clinică şi care declară ca au avut în această perioadă anumite experienţe remarcabile, li se pare că trec printr-un tunel întunecat şi că simt o adiere de vânt. Psihologul american Susan Blackmore opinează că tunelul de lumină se datorează unei creşteri temporare a activităţii cortextului vizual (acea parte a scoarţei cerebrale care se ocupă cu interpretarea percepţiilor vizuale), în codiţiile în care lipsa de oxigen reduce inhibiţia fiziologică operată de unele celule asupra altora. Această activitate mai ridicată decât aceea normală a celulelor din cortexul vizual, produce efectul de tunel luminos, aşa cum s-a arătat în simulări, şi aşa cum se produce şi în alte situaţii în afară de aceea a hipoxiei, şi asta din cauză că cele mai multe celule sunt responsabile de zona centrală a câmpului vizual. La capătul tunelului, persoana respectivă vede figuri cunoscute ale prietenilor, ale rudelor, etc. De asemena în unele cazuri persoana vede o figură strălucitoare care este o parte importantă din credinţa religioasă a ei. Apare apoi senzaţia că vede grădini, flori, râuri, insule, lumini, după care individul îşi urmăreşte filmul vieţii, ce prezintă în special ocaziile pierdute de a face un bine sau de a ajuta. Este interesant de remarcat aici că există o oarecare interdependenţă între aceste declaraţii ale celor care au trăit o experienţă de moarte clinică şi mediul cultural şi religios din care aceştia provin. Mai mult chiar, se constată că detaliile declaraţiilor variază într-o cultură dată chiar, de la o epocă la alta. Astfel, putem din păcate concluziona că avem de-a face cu descrieri influenţate de credinţele celor care trăiesc astfel de experienţe. Această condiţionare culturală şi chiar temporală, care face ca într-o arie dominată de o anumită mitologie în ce priveşte moartea să existe descrieri înrudite, şi ca într-o aceeaşi cultură descrierile să varieze pe măsura ce realitatea tehnico-ştiinţifică a societăţii din care provine individul evoluează, nu poate fi explicată decât prin ideile preconcepute pe care indivizii le au în legătura cu moartea. Astfel, relatările din aria mitologiei iudeo-creştine, aveau relatări ce descriau imagini fixe acum unul sau două secole, în timp ce aceste relatări descriu azi în aceeaşi arie culturală adevărate "filmuleţe". (Vezi explicaţiile lui Douwe Draaisma de la Universitatea din Groningen, în articolul " How it feels to die " , al lui Mark Pilkington în The Guardian, din data de Joi 25 martie 2004 ( http://www.guardian.co.uk/life/farout/story/0,,1176799,00.html ). Persoana în cauză simte că nu mai există spaţiu şi timp, iar la întoarcerea la viaţă are un puternic sentiment de dezamăgire şi autoreproş. Cu toate că aceste relatări par fabuloase, ştiinţa a reuşit să explice o parte din ele. Datorită faptului că în momentul morţii, corpul suferă modificări fizice şi chimice ca scăderea tensiunii arteriale şi micşorarea cantităţii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului încetează să mai funcţioneze. Centrul văzului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzaţia perceperii unei lumini strălucitoare înconjurată de întuneric, percepţie care apare în memorie sub forma unui tunel.
Fantome, strigoi şi stafii în epoca contemporană
Fantomele, strigoii şi stafiile sunt creaturi fictive, a căror existenţă nu este dovedită. Ele nu au corp şi se crede că sunt de fapt suflete ale oamenilor care au rămas, după moarte pe Pământ. Acest lucru s-a întâmplat ori datorită unei morţi brutale şi a setei de răzbunare, ori din cauză că nu au beneficiat de un ceremonial de înmormântare, deci nu li s-a oferit odihna veşnică. Aceste creaturi datează de mult timp. În multe mitologii ele erau văzute drept creaturi malefice, răzbunătoare, cu intenţii ticăloase. În mitologia japoneză, strigoii sunt violenţi, capabili de răzbunări fizice teribile asupra duşmanilor care au mai supravieţuit. Uneori, aceste creaturi nu sunt decât nişte suflete paşnice, tăcute, docile, ce pot fi uneori văzute. Poveştile cu case bântuite de fantome sunt elemente de bază în istoria acestor fiinţe supralumeşti. Se spune că în Marea Britanie, în special în Scoţia, există cele mai multe locuinţe bântuite, care atrag implicit mulţi turişti. În prezent, Societatea Britanică şi Americană pentru Cercetări Metapsihice investighează şi clasifică o mulţime de cazuri în care se zice că ar fi prezente fantome, încercând totodată să dea explicaţii logice şi ştiinţifice acestor întâmplări. O teorie elaborată pentru a explica unele cazuri de apariţii de fantome este cea care susţine că evenimentele dramatice cauzate de moartea unei persoane dragi, pot influenţa sensibilitatea şi emoţiile unei persoane făcând-o astfel să creadă că vede aceste fiinţe paranormale. Dacă existenţa fantomelor, a strigoilor şi a stafiilor ar fi dovedită atunci s-ar putea afla şi răspunsul vieţii de după moarte.
Legende despre moarte
Biruinţa asupra morţii şi nemurirea
În mitologie nemurirea însemna perfecţiune, însemna invincibilitate, însuşiri de care oamenii nu aveau parte, ci doar zeii. Cu toate acestea, omul va aspira spre nemurire în multe din legendele diferitelor mitologii.
- Basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" aparţine mitologiei româneşti, aspiraţia spre nemurire şi spre tinereţe veşnică constituind tema principală a acestei opere literare. Eroul principal al basmului era predestinat de la începutul vieţii să atingă pragul nemuririi, deoarece el nu acceptă să se nască decât atunci când tatăl său îi promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Făt-Frumos porneşte într-un lung şi istovitor drum către nemurire şi în urma depăşirii a numeroase obstacole o găseşte pe un tărâm fermecat guvernat de trei zâne. Însă fiind om el are slăbiciuni şi nu ascultă sfatul zânelor de a nu pleca în Valea Plângerii. Această faptă duce la pierderea nemuririi, dovedindu-se astfel că omul nu merită această atribuţie. Este interesant de observat discuţia dintre Făt-Frumos şi Moartea personificată, din finalul basmului. Moartea îi spune eroului "Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam." ceea ce ar însemna că o altă idee a basmului e că totul este efemer, că nimic nu durează veşnic, că până şi moartea are un sfârşit. Sunt strecurate aşadar în această operă populară şi cugetări ale poporului român în legătură cu moartea şi cu sfârşitul.
- În mitologia mesopotamică, Epopeea lui Ghilgameş prezintă o altă legendă în care idealul este echivalent cu nemurirea. După moartea prietenului său Enkidu, Ghilgameş este cuprins de spaima morţii şi vrea să devină nemuritor. În drumul său pentru găsirea buruienii nemuririi, Ghilgameş trece peste apa morţilor, o apă miraculoasă care ar fi ucis pe oricine ar fi atins. Astfel, eroul principal al epopeii înfrânge moartea însăşi, dar speranţa nemuririi este spulberată când buruienile fermecate sunt înghiţite de un şarpe. Prin aceasta, i se deovedeşte lui Ghilgameş că zeii sunt potrivnici ideii că oamenii ar putea fi nemuritori.
- Şi în mitologia greacă, există o legendă privitoare la aspiraţia spre nemurire şi invincibilitate. Zeiţa Thetys încearcă să îi confere şi fiului ei muritor, Ahile, nemurire scăldându-l în valurile râului Styx. Ca de obicei, soarta şi zeii se opun acestui fapt, deoarece, Thetys uită să îi scalde şi călcâiul, ceea ce va duce la moartea eroului, mai târziu. La grecii antici exista totuşi o formă de nemurire a omului, dar sub alte forme, iar această atribuţie nu era acordată decât marilor eroi. De exemplu, după moarte Perseu şi Andromeda devin constelaţii, la fel şi Orion, singura iubire a zeiţei Artemis. Aceeaşi soartă o au şi Castor şi Pollux ce devin stele formând constelaţia Gemenilor.
- Un episod asemănător celui al zeiţei Thetys cu Ahile există şi în mitologia nordică. Zeiţa Frigg, conştientă de sfârşitul tragic pe care îl va avea fiul ei Baldur, cere tuturor forţelor naturii şi obiectelor să îl protejeze pe zeu, să nu îi facă rău. Ea obţine jurământul lor, câştigând astfel nemurirea fiului ei şi invincibilitatea lui. Însă ea omite vâscul pe care îl consideră neînsemnat, dar care va provoca peste un timp moartea lui Baldur.
Personificări ale morţii
Deseori moartea este înfăţişată în picturi şi filme ca o fiinţă înveşmântată cu o pelerină neagră, ţinând în mână o coasă cu care retează viaţa oamenilor. În engleză această creatură poartă numele de "death reaper" adică "spintecătorul morţii". În epoca medievală, în timpul ciumei negre s-a dezvoltat reprezentarea morţii ca un schelet sau mai multe schelete, ce dansează. Aceată alegorie se numeşte în artă "dans macabru". O altă personificare a morţii este psihopompul (din greacă, "psuchopompos", însemnând "ghidul sufletelor"). Acesta este termenul general pentru îngerul, demonul sau spiritul ce conduce sufletul omului pe tărâmul morţilor, idee ce apare în multe mitologii şi religii. În Mexic, moartea este personificată devenind un sfânt, Santa Muerte, cărora unii oameni i se închină cerându-i protecţie, deşi Biserica Catolică nu este de acord cu existenţa lui.
Zeii morţii
- Ankou -- mitologie bretonă
- Anubis -- mitologie egipteană
- Arawn -- mitologie celtică
- Asto Vidatu -- mitologie persană
- Charon -- mitologie greacă şi mitologie romană
- Eita -- mitologie etruscă
- Hades -- mitologie greacă
- Mictlantecuhtli -- mitologie aztecă
- Mors -- mitologie romană
- Odin -- mitologie nordică
- Osiris -- mitologie egipteană
- Pluto -- mitologie romană
- Samhain -- mitologie celtică
- Shinigami -- mitologie japoneză
- Thanatos -- mitologie greacă
- Veles -- mitologie rusă
- Yama -- hinduism
- Yan Luo -- mitologie chineză
- Zamolxis -- mitologie traco-dacă
Zeiţele morţii
- Badb -- mitologie celtică
- Hel -- mitologie nordică
- Morrigan -- mitologie celtică
- Phersipnai -- mitologie etruscă
- Ran -- mitologie nordică
Vestitorii morţii
În mitologie, există fiinţe fabuloase şi uneori înspăimântătoare care vestesc venirea ceasului morţii. De obicei, în multe superstiţii, păsările strigiforme cum ar fi bufniţele şi cucuvelele sunt considerate a fi vestitoare de acest tip. În mitologia irlandeză, există nişte zâne înspăimântătoare la chip numite "banshee" care se arată înainte să moară cineva. Uneori moartea este vestită prin vise, premoniţii sau viziuni. În "Mioriţa", elementul premonitoriu este oaia năzdrăvană.
_-_Dante_And_Virgil_In_Hell_(1850).jpg){kind=link}
